Spoiler – Relația mea cu spiritualitatea a devenit mai serioasă ori de câte ori realizam că celelalte relații nu merg. Întregul parcurs îl găsești în articol
Am început sa citesc cărți de spiritualitate și dezvoltare personală în jurul vârstei de 19 ani, în perioada primei mele despărțiri, la încurajările mamei mele. Desi am respins total ideea inițial, după ce am citit prima astfel de carte – Un pământ nou a lui Eckhart Tolle – am simțit ca mi s-a deschis un nou orizont.
Chemarea ta nu va înceta să te cheme
Plecarea la facultate m-a destabilizat teribil și am uitat complet tot ce citisem.
Aproximativ un an mai târziu, după ce m-am obișnuit cu noua mea viață de studentă, mi-a revenit și interesul față de acest subiect. În continuare priveam mai mult dintr-o perspectivă teoretică, decât practică, dar entuziasmul crescuse vizibil față prima dată.
Primul moment în care am simțit pe propria mea piele puterea perspectivei a fost când, în urma unui potențial diagnostic urâțel, naveta Giurgiu – București, care până atunci îmi genera repulsie, devenise brusc cel mai frumos drum din lume.
După acest eveniment, viața a continuat, eu am rămas la citit, dar am început timid și să practic. Cartea lui Joe Dispensa – Tu ești Placebo a rezonat în mod special cu mintea mea rațională și de atunci am început să cochetez cu ideea de meditație, dar stările pe care le aveam în timpul practicii mă speriau și mă făceau mereu să renunț.
Rugăciunea, ancora mea permanentă
Pe tot parcursul vieții mele, practica spirituală la care am revenit de fiecare dată, într-un mod complet intuitiv, a fost rugăciunea. Dar nu rugăciunea clasică sau practicile religioase rezonau cu mine, ci acel dialog intim cu Dumnezeu în care, la acel moment, recunosc, mai mult mă plângeam. Acest tip de rugăciune îmi aducea eliberare și încrederea viscerală că va fi bine îmi cuprindea de cele mai multe ori întregul corp.
Mai apoi, viața mi-a servit următoarea relație eșuată, care, după cum te aștepți, m-a destabilizat din nou. Proaspăt absolventă, fără job, întoarsă la casa părintească în timp ce toți colegii, inclusiv fostul iubit păreau că duc viața perfectă la București. Acela a fost primul moment în care am simțit ca și cum am eșuat din toate punctele de vedere.
Deși nu dormeam, plângeam toată ziua, iar scenariile din mintea mea rulau cu 100km/h, la îndemnul celei mai bune prietene, am mers la un preot care pe ea o ajutase în momente similare de provocare. Am stat împreună 7 ore la coadă, timp în care gândurile mele au tăcut cu totul. Iar după 30 de secunde în care am putut să-i spun acelui părinte doar:
Părinte, mă doare tare sufletul
înainte să izbucnesc în plâns, toată greutatea mi s-a luat de pe suflet. Placebo sau nu, eliberarea s-a simțit clar, lucru care mi-a confirmat încă o dată că sunt lucruri mai presus de ceea ce vedem sau înțelegem rațional.
Între timp, prin rugăciune, și stând la acele cozi de ore întregi când nu-mi puteam calma anxietatea cu altceva, Sufletul a început să mi se așeze. După puțin timp m-am angajat și foarte rapid, am intrat și într-o altă relație pentru că asta face o persoana care nu se iubește deloc pe sine și pe care o terifia să fie singură.
Psihoterapia
În paralel cu mersul la Biserica, am început să merg și la terapie clasică. În tot acest timp am înțeles partea de teorie din spatele relațiior mele nereușite – aveam un atașament anxios, o relație simbiotică cu mama, partenerii mei oglindeau nevoile neîmplinite din relația cu tata, aveam o lipsă acută de iubire și stimă de sine și altele. La nivel mental, totul era clar – de ce simt ceea ce simt, de ce reacționez cum reacționez, însă asta nu-mi genera confort sau acceptare, ba dimpotrivă, mă judecam și mai mult pentru faptul că nu pot simți sau acționa așa cum trebuie. Când îi spuneam asta psihoterapeutului, primeam un răspuns care m-a făcut într-o seară să plâng în brațele prietenelor mele la metrou la Universitate și mai apoi să-mi înec amarul în două supe cremă de brânză consecutive (fiecare cu slăbiciunile lui, ok?)
Psihoterapeutul:
Mălina, astfel de probleme nu se vindecă. Vei învăța doar să le gestionezi mai bine, însă asta în ani de terapie
Situația în acest moment se simțea devastator pentru mine – mă simțeam defectă că nu-mi pot controla emoțiile și reacțiile despre care oricum auzisem toată viața că sunt exagerate, iubitul meu îmi spunea că eu sunt problema pentru lucrurile inadmisibile pe care le făcea, iar terapeutul nu-mi dădea vreo șansă de a-mi fi bine prea curând. Așa că, am făcut ce știam că-mi oferă cu adevărat alinare – m-am rugat. Iar felul în care m-am rugat atunci este unul dintre lucrurile de care și astăzi sunt foarte mândră:
Eu, în rugăciune:
Doamne, te rog, ajută-mi sufletul să se curețe și să se liniștească, dar te rog nu-mi lua capacitatea să simt. Știu că există altă soluție. Te rog, arată-mi.
Primul contact cu terapiile energetice
În căutările mele după soluții, am găsit clipurile Marisei Peer care promova tehnica RTT. După vreo săptămână intensă de research, am găsit un terapeut român care practica această tehnică și deși salariul meu la acel moment era de 4000 de lei, am decis sa dau 2100 de lei pe o ședință de terapie.
Îmi aduc vivid aminte cum pe drum către terapie am avut una dintre cele mai rele certuri cu iubitul meu de atunci. I-am închis nervoasă telefonul, fără vreo concluzie, am intrat în terapie, am lucrat pe acest subiect, iar acela a fost ultimul moment în care am vorbit cu el. Pur și simplu, a ieșit complet din realitatea mea.
Acesta a fost punctul în care mi-am pus intenția clară de a aprofunda acest subiect și momentul din care nu am mai încetat să caut informație, tehnici, terapeuți și metode pentru a înțelege mai mult din toată această sferă nevăzută ale cărei rezultate le simțisem mai clar ca niciodată în propria viață.
Despre cum am început să practic regulat meditația și despre rezultatele regresiei, cât și despre modul în care acestea pot avea și efecte adverse atunci când nu sunt utilizate cu măsura, săptămâna viitoare.
Mulțumesc că ai citit!
Cu iubire,
Mălina
