Viața, singurul joc ale cărui instrucțiuni le înțelegi pe măsură ce îl parcurgi, nivel cu nivel.
De câte ori nu ți-ai dorit ca viața asta să vină cu un manual de instrucțiuni?
De câte ori n-ai căutat în cărți, prin podcasturi sau pe la diverși guru un set clar de reguli prin care să înțelegi cine ești, de ce ai venit aici, ce ai de făcut ca să-ți fie bine, care e treaba cu relațiile, ce vor bărbații și altele?
Dacă ai răspuns afirmativ ca majoritatea oamenilor, înainte de a trece la povestea menirii mele, vreau să-ți spun – Te înțeleg! Te văd! Știu cum se simte. Nu ești singur!
Aceasta este povestea mea personală pe care abia recent am pus-o cap-la-cap și am înțeles cum menirea mi s-a arătat, subtil, de la o vârstă fragedă. Intenția cu care o împărtășesc este să te ajute să te încrezi în jocul vieții, să înțelegi că fiecare etapă, plăcută sau mai puțin, pune o cărămidă la fundația care ești și, poate, să te ajute, ca un exemplu, în a-ți întregi, cât de puțin, instrucțiunile jocului.
Am fost de mică un copil ce simțea mult și am mai vorbit despre asta, însă nu am povestit niciodată că aveam vise premonitorii sau că spuneam lucruri de nicăieri al căror adevăr l-am înțeles abia ani mai târziu.
Pe de cealaltă parte, principalele momente în care mi-a fost greu au fost generate sau au avut la bază minciuna sub diverse forme – fie ca trădări de tot felul care mi s-au relevat, deși, în unele situații, eram mult prea mică pentru a înțelege – sau pentru a ascunde. Am vivid în minte un moment în care mai descoperisem eu ceva, cum zicea mama, iar greutatea minciunii îmi apăsa pe umeri – îmi amintesc și azi strategiile și întrebările cu privire la modul corect de a ține pentru mine sau de a dezvălui adevărul.
Ca și consecință, sau poate doar ca o continuare a dezvăluirii drumului meu în viață, în vremea adolescenței, filmele mele preferate erau cele cu detectivi – mă fascina modul în care analizau scenele crimelor și avea mereu inteligența și perspicacitatea de a scoate adevărul la iveală, făcând ca fiecare poveste să aibă un final fericit.
Am fost un elev model conform normelor societății deși nu mi-a plăcut deloc școala – un adevăr pe care l-am acceptat mult mai târziu. Mi s-au potrivit însă științele exacte – nu pentru că meseria de inginer ar fi fost visul meu sau mi s-ar fi potrivit prea bine, așa cum părinții mei și mai apoi chiar și eu am crezut, ci pentru că valoarea lor de adevăr era mereu clară. Predictibilitatea și caracterul unic al răspunsurilor adevărate îmi aduceau liniște.
Ani mai târziu, am început să realizez că matematica iubirii nu e mereu aceeași cu cea pe care o învățasem la școală și am luat în relațiile mele rana trădării dobândită devreme. Din cauza acestui tipar (sau datorită) mi-am construit capacitatea de a simți adevărul pe care am dezvoltat-o la rang de artă.
Ai fi fost o iubită extraordinară dacă erai mai proastă și nu te prindeai așa de toate lucrurile
au fost vorbele pe care mi le-a spus la un moment dat unul dintre partenerii mei. Acea relație a fost una complet toxică care m-a clătinat teribil, dar care, văd acum, m-a adus mai aproape de adevărata mea esență și de certitudinea că adevărul găsește mereu o cale să iasă la suprafață.
În viața profesională, am urmat cu determinare științele exacte, care păreau mult mai aproape de adevăr comparat cu orice alt domeniu. 6 ani de Politehnică, urmați de 8 ani de carieră într-un domeniu care, ce să vezi, era similar tot muncii detectivilor pe care îi urmăream în adolescență, diferența fiind că eu nu analizam scenele crimelor, slavă Domnului, ci sisteme și programe de calculator (în linii mari, pe înțelesul tuturor).
Adevărul m-a urmat în fiecare etapă a vieții mele, iar lipsa lui a fost tiparul care m-a rănit, fără excepție. Cele mai mari minciuni mi le-am spus însă singură:
- Mi-am spus că-mi place, când de fapt nu-mi plăcea,
- Am insistat că mai pot, când eram la limita puterilor,
- M-am convins că nu e chiar așa grav, când îmi încălca toate principiile.
Cel mai des, oamenii mi-au spus:
Mălina, nu știu de ce, dar în preajma ta simt liniște.
Cu sinceritate admit faptul că, de multe ori, am crezut că este doar o coincidență și că un suflet zbuciumat ca al meu nu ar putea oferi liniște altcuiva, dar acum, punând toate lucrurile cap-la-cap, am înțeles că eu asta am venit să fac – să ghidez oamenii să aducă liniștea adevărului înapoi în viața lor – pentru că așa se simte adevărul – ca aerul dimineții după o noapte petrecută într-o cameră neaerisită, ca prima gură de apă după o zi toridă în care ai alergat peste tot.
În ultima perioadă, mi-am pus cu hotărâre o intenție – să trăiesc în acord cu mine, cu adevărul propriu – iar viața pare că mă susține în acest demers. În consecință, asta vreau să dau și mai departe oamenilor din cercul și comunitatea mea și simt că am capacitatea de a face asta, acum mai mult ca niciodată.
Acesta este adevărul meu, adevăr care mi s-a revelat, sub diverse forme, ani la rând, pe care am putut să-l înțeleg abia acum, punând la locul ei fiecare piesă de puzzle din ceea ce sunt. Nimic n-a fost greșit sau întâmplător, totul a fost o orchestrare perfectă a lui Dumnezeu, a manifestării depline a Adevărului Suprem în care cred cu toată ființa mea dintotdeauna și pentru totdeauna.
