Spiritualitatea m-a ajutat să vindec relațiile mele toxice cu bărbații, dar le-a luat, cu timpul, locul.

Există momente în viața când ceea ce te-a salvat începe să te țină pe loc. Nu le recunoști imediat. Ba chiar le confunzi cu disciplina, cu seriozitatea față de tine, cu dovada că ești cu adevărat dedicată procesului. Și continui luni, poate ani, până când oboseala nu mai seamănă cu efortul, ci cu o închisoare pe care tu însuți ai construit-o, cărămidă cu cărămidă, cu cele mai bune intenții.

Asta mi s-a întâmplat mie.

Context

Dacă e primul articol pe care îl citești, îți dau în două vorbe contextul setat într-un articol anterior. Pe scurt, relația mea cu spiritualitatea a început cu cărți și rugăciuni, mai apoi a continuat cu ani de terapie clasică, dar o primă experiență cu o vindecare energetică care a schimbat ceva ce nicio altă metodă nu atinsese, mi-a schimbat direcția. Dacă vrei tot contextul, îl găsești → AICI

Dacă ai citit deja primul articol, bun venit înapoi! Am rămas în momentul în care, a doua zi după prima mea sesiune de vindecare energetică, am văzut schimbări pe care nu le mai văzusem în ani de lucru cu cu terapia clasică.

Momentul de test

După aproximativ 3 săptămâni de la momentul terapiei, a venit pandemia și am fost nevoită să-mi înfrunt cea mai mare frică – cea de a sta singură – fără scăpare într-o relație, fără agitație care să mascheze ce simțeam cu adevărat. Îmi aduc aminte că priveam în gol și spuneam:

Mă simt ca o bombă, dar nu știu încă dacă metaforic sau la propriu. Simt că este un moment cu potențial imens de a-mi face o viața bombă, dar la fiecare moment, simt că stau să explodez.

Închisă în casă, cu un program super lejer la job, îmi petreceam ore întregi citind pe balcon. Am început cu Irina Binder – Fluturi pentru a-mi umple golul emoțional de iubire și am continuam cu toate volumele Conversații cu Dumnezeu. Atunci simțeam că doar ocup un timp care trece fără rost, dar acum văd că aceea a fost perioada de odihnă emoțională pentru mine – un reset al sistemului nervos obișnuit până atunci doar cu ups and downs, primul moment în viața mea în care am fost doar eu cu mine, fără audiență, fără rol de jucat, fără cineva ale cărui așteptări să le îndeplinesc.

Deși pare totul bine, au fost nopți la rând când plângeam până dimineață pentru că fricile mă copleșeau, iar rugăciunea era, din nou, singura mea ancoră. Aveam însă și zile în care simțeam că totul e bine. Nu perfect, nu ușor, dar cum trebuie să fie.

Un nou tip de terapie

Un prieten de-al mamei mele, îngrijorată fiind de starea mea, mi-a recomandat un terapeut care lucra prin regresie și meditație. Ideea de hipnoză mă speria, nu vedeam decât un om cu un pendul care-ți controlează mintea, dar nu am stat prea mult pe gânduri și am zis că încerc.

Prima sesiune a fost groaznică. Au fost 6 ore legate în care terapeutul mi-a întors toată realitatea cu sus-ul în jos, însă de departe cel mai bulversant moment a fost acela în care m-a întrebat care este tiparul comun în relațiile mele cu bărbații . Eu, încă în poziția de victima perfectă, am răspuns: toți mint, toți înșală. El nu a zis nimic, dar mi-a infirmat ipoteza dintr-un gest ferm din cap. Fiind prinsă în povestea pe care mi-o spusesem atâția ani, nu puteam vedea altceva, așa că mi-a dat el răspunsul:

Ceea ce au în comun toți acești bărbați ești TU. De ce i-ai ales doar pe cei care mint și înșală? Matematic vorbind, nu poți emite o ipoteză generală pe baza a câtorva excepții.

Nu vă puteți imagina revolta și furia pe care am simțit-o în acel moment în care mi-a demontat mitul conform căruia TOȚI bărbații sunt la fel, vorbind pe limba mea. Era primul argument rațional care îmi dădea putere în loc să mi-o ia – dacă eu i-am ales, înseamnă că tot eu pot alege altfel.

Deși erau părți din mine care încercau vehement să mă convingă să nu, am decis să merg înainte și am intrat în cel mai intens proces de lucru cu mine de până atunci. Ședințe săptămânale, plus trei-patru ore zilnic individual, dintre care o oră de meditație – fără excepții, fără relații pe parcurs, fără scurtături. Suna ca un cantonament. A și fost unul.

Paradoxal, aceea este și una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Pentru prima oară simțeam că schimbările pe care le vedeam în mine sunt ale mele, nu împrumutate din starea unui partener, nu dependente de validarea cuiva. Eram vie. Aveam o direcție clară. Și credeam cu toată ființa că dacă mă țin de plan, dacă sunt suficient de disciplinată și suficient de dedicată, viața mea va deveni perfectă.

Această idee a vieții perfecte a fost, de fapt, iluzia care mi-a hrănit motivația de a menține această rutină strictă și a funcționat extraordinar. Un timp. Aproape 5 ani, mai exact.

Când iluzia se spulberă

Aveam momente în care seara, știind că trebuie să meditez, mă apuca uneori tristețea, alteori furia, fără un motiv anume. Era ceva în mine care simțea că nu aceasta e calea, că forțez ceva ce ar trebui să mă încarce, că urmez un ritual din frică, nu din motivele corecte. Dar de fiecare dată când ridicam subiectul, răspunsul era același: nu meditezi suficient, nu lucrezi suficient de bine, mai există o traumă.

Și am crezut. Și am încercat să fac mai mult și mai bine. Încă doi ani.

Până când, în sfârșit, am înțeles că problema nu era că nu mă străduiam destul. Problema era intenția din spatele tuturor acestor eforturi, nu dorința autentică de a mă vindeca și de a crește, ci frica de ce se întâmpla dacă mă opream. Instrumentele care îmi schimbaseră cu adevărat viața deveniseră, pe nesimțite, o nouă formă de control. Le folosisem atât de mult timp ca scut împotriva fricii, încât uitasem complet că ele existau ca să mă elibereze, nu ca să mă țină pe loc.

Construisem, fără să realizez, o închisoare spirituală. Cu cele mai bune intenții din lume.

Nu spun că procesul nu a avut valoare, ba dimpotrivă. Dacă fac inventarul cinstit, pot enumera transformări reale: o perspectivă complet diferită asupra vieții, tipare rescrise, blocaje în relații eliberate, și, nu în ultimul rând, dorința de a deveni eu însămi facilitator pentru alții. Toate astea sunt reale și le port cu recunoștință.

Dar lecțiile m-au construit la fel de mult, poate chiar mai mult. Două dintre ele sunt principale, pe care le duc acum mai departe în tot ce fac cu oamenii cu care lucrez, dar și în viața mea de zi cu zi.

Prima: autoritatea ta interioară nu se deleagă. Am dat, rând pe rând, dreptul de decizie asupra bunăstării mele altora – partenerilor, terapeutului, rutinei spirituale – și de fiecare dată, la un moment dat, a trebuit să mi-o iau înapoi și nu este deloc ușor. Se simte ca o trădare și pot confirma că trădarea spirituală e cea mai rea. Însă când reușești să ieși din acest tipar, e eliberator într-un mod pe care nu îl pot descrie altfel decât în sfârșit acasă.

A doua: un proces terapeutic sănătos nu creează dependență, creează autonomie. În sesiunile pe care le facilitez nu îți spun ce să faci, dar îți pun întrebări ca să înțelegi intențiile din spatele acțiunilor tale, nu te țin în sesiuni ani întregi, ci îți ofer instrumente ca să devii propria autoritate în procesul tău și te încurajez să decizi singur(ă) și să-ți asumi responsabilitatea pentru propriul drum.

Aceasta este povestea mea în raport cu spiritualitatea.
Dacă este un singur lucru cu care vreau să rămâi de aici este să ai mare grijă cui îi dai autoritatea asupra vieții tale și că direcția oricărui proces este setată, în primul rând, de intenția cu care îl începi.

Iar dacă ceva din ce ai citit aici te-a atins, nu e doar o coincidență. Poate și tu simți că ai înțeles totul, că ai încercat tot și totuși repeți aceleași tipare. Este posibil ca în spatele efortului tău de vindecare să existe o intenție ascunsă pe care nu ai identificat-o încă și care face ca puterea ta să rămână mereu în exterior.

Putem să o găsim împreună!