Trăim într-o lume în care spiritualitatea și psihoterapia par să se afle în tabere opuse când vine vorba despre felul în care privim realitatea.
Pe de o parte, ni se spune să vedem totul într-o lumină pozitivă.
Pe de cealaltă parte, suntem avertizați că pozitivismul poate deveni toxic.
Adevărul? Nu este nici alb, nici negru. Iar tocmai în această nuanță de „între” se poate naște vindecarea.
Ce se află dincolo de conflictul dintre spiritualitate și psihoterapie?
Spiritualitatea susține că pozitivismul absolut este cheia și că, dacă te concentrezi pe ceea ce nu îți dorești, vei atrage mai mult din acel lucru. Din această perspectivă, frica de a atrage „negativul” ne face să evităm integrarea oricărei emoții care nu se încadrează în zona luminoasă.
Știu cum este acest proces, pentru că l-am trăit pe pielea mea. În încercarea de a-mi ascunde umbrele, le-am hrănit, până când nu au mai putut fi ignorate.
La polul opus se află psihoterapia, care încurajează exprimarea durerii, oferindu-i spațiu și sens. Este o abordare valoroasă, dar care poate duce, uneori, la rătăcire într-un proces nesfârșit de analiză, fără transformare reală. Și spun asta tot din experiență personală.
După ce am trecut prin ambele perspective — spirituală și psihologică — am înțeles că fiecare are valoarea sa. Însă atunci când alegem una și o negăm pe cealaltă, pierdem părți esențiale din noi și din procesul nostru de vindecare.
Dualitatea – legea care ne guvernează viața pe Pământ
Dualitatea este legea de bază a realității noastre pământene. Din clipa în care ne naștem, începem să percepem lumea prin contrast: zi și noapte, bine și rău, bucurie și durere, viață și moarte.
Ne raportăm constant la viață prin această polarizare, dar ceea ce uităm este că aceste concepte nu sunt absolute, ci construite de percepția noastră. Ceea ce eu consider bine, altcineva poate considera inacceptabil, iar ceea ce pe mine mă rănește, pe altcineva îl poate întări.
Așadar, binele și răul nu sunt constante universale, ci etichete. Etichete care devin filtre prin care ne interpretăm întreaga realitate.
Dacă privim dintr-o perspectivă mai înaltă, observăm că dincolo de această lege a dualității, în planurile universale, totul este neutru. Nu există polarizare, ci echilibru. Această neutralitate nu înseamnă lipsă de emoție sau detașare rece, ci înțelegerea faptului că fiecare experiență conține în sine atât lumină, cât și umbră.
Aceasta neutralitate universală ne spune, pe scurt, că Universul lucrează către și prin echilibru. Astfel, nu exista conceptul de lumină, fără o umbră care să o definească. Nu ai cunoaște conceptul de zi, dacă acesta nu ar fi polarizată de momentele intense ale nopții și nu am înțelege frumusețea bucuriei fără contrastul unei dureri care să o facă vizibilă.
Ce înseamnă, cu adevărat, echilibrul? Și cum îl obținem?
În lucru meu ca facilitator ThetaHealing, dar și în procesul meu interior,am observat tendința comună de a alege o extremă și de a o respinge complet pe cealaltă, dar echilibrul nu înseamnă negare, ci integrare.
Să luăm exemplul profund al unei mame care și-a pierdut copilul. Poate ea să zâmbească larg și să rostească mantre de recunoștință? În cazul de față, pozitivismul absolut este absurd, inuman și clar, nu ajută, ci rănește mai tare. Nu putem transforma o durere cu un zâmbet forțat.
Însă cu timpul, prin practici de eliberare și tehnici de gestionare a traumei, fie că vorbim despre terapii energetice sau de psihoterapie, pot apărea sensuri noi.
- Poate mama descoperă că trecerea copilului ei a oprit o suferință fizică îndelungată.
- Poate că, prin această tragedie, și-a regăsit credința, conexiunea cu ea însăși sau cu cei dragi.
- Sau poate realiza că în aceste momente grele și-a recăpătat credința în Dumnezeu ori a dezvoltat o formă nouă de compasiune
Acestea sunt doar niște exemple, iar binecuvântările pot lua forme diverse în funcție de persoană și situație.
Prin acest conștientizări, durerea nu este anulată, însă atunci când e privită cu ochi conștienți, poate deveni solul fertil al unei transformări.
Se poate naște sens chiar și în cele mai grele experiențe?
ThetaHealing pornește de la ideea că suntem co-creatori ai propriilor experiențe. Deși acest mod de a vedea viața poate aduce o mare eliberare, el vine și cu un grad ridicat de responsabilitate – dacă, la un nivel profund, ai ales o anumită experiență, înseamnă că ai făcut-o știind că te va susține în evoluția ta.
Legile universale nu definesc experiențele ca fiind „doar rele” sau „doar bune”. Așa cum nu există doar noapte în lume, nu există nici evenimente complet negative. Totul conține, simultan, și lecție, și sprijin.
Iar dacă timpul nu există, așa cum învață multe căi spirituale – vom vorbi despre asta într-un alt articol – înseamnă că o experiență poate conține, în același moment, și greutate și lumină.
De aceea, în sesiunile de ThetaHealing, o întrebare foarte frecventă este adresată ca o invitație blândă spre integrare, nu către negare, este:
Care a fost beneficiul tău în această situație?
Când devine totuși pozitivismul toxic?
Pozitivismul devine toxic atunci când îl folosim ca scut de apărare împotriva emoțiilor pe care nu vrem să le simțim, când ne impunem să vedem totul într-o lumină favorabilă, negând complet existența umbrei din noi.
Astfel, devine periculos când pozitivismul este considerat un criteriu de validare spirituală – pe mine nu mă atinge nimic, înseamnă ca sunt evoluat spiritual. Da, suferința este o alegere, însă durere și restul emoțiilor din spectrul etichetat de noi, ca omenire, ca fiind negativ, nu invalidează evoluția spirituală.
Adevărul meu
Poate că adevărata maturitate spirituală nu înseamnă să rămânem într-o stare constantă de lumină, ci să avem curajul de a păși prin întuneric cu aceeași prezenț, să ne oferim permisiunea de a simți tot ce vine – nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe o experiență care ne modelează și ne întoarce către noi înșine.
Pentru mine, calea nu mai este despre a alege între „pozitiv” și „negativ”, ci despre a le lăsa să coexiste în mine, conștientă că am nevoie de ambele pentru a deveni întreagă, iar atunci când pot să-mi văd fricile, durerile, umbrele… fără să le alung, dar și fără să le las să mă conducă, știu că sunt acasă în mine.
Poate că acolo se află și vindecarea: în acel loc tăcut, unde lumina și umbra nu mai luptă, ci dansează pe ritmul blând al celei mai armonioase simfonii.